Ioan Hudiţă şi Jurnalul politic care explică România anilor de război

Très amateur et curieux des journaux personnels, j’ai découvert il y a quelques années sur les rayons poussiéreux d’un bouquiniste bucarestois le Jurnal Politic d’un homme politique roumain aujourd’hui complètement oublié, Ioan Hudiţă (1896-1982). Après un coup d’œil sur la présentation du volume, je l’ai emporté et me suis sans délai lancé dans sa lecture. J’y ai découvert une personnalité politique aux antipodes du monde politique roumain actuel par sa rigueur morale son respect des engagements pris, son incorruptibilité, toutes qualités mises en valeur par une connaissance approfondie des dossiers et une clairvoyance exceptionnelle en matière de politique étrangère. Pendant des années, jour après jour, après avoir lu la presse et écouté radio Londres, il nota les faits saillants de sa journée. Un trésor pour l’histoire de la Deuxième Guerre mondiale vue par un haut dirigeant roumain.

J’ai posté l’an dernier sur ce blog un premier article sur Hudiţă. Puis après avoir lu quelques volumes supplémentaires (il y en a seize de publiés sur la période 1938-1946) j’ai écrit un article que la Revista 22, remarquable hebdomadaire politico-culturel de Bucarest, a publié à la mi-mars. Je le poste ci-dessous et donne ensuite la version originale en français.

Secrétaire du parti national paysan. Ministre de l'agriculture pendant l'hiver 1944-1945

 În concluziile eseului pe care îl consacră mareșalului Antonescu (Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler, Humanitas, Bucuresti, 2006), istoricul britanic care în ultima jumătate de secol a devenit un specialist în istoria românească exprimă o nedumerire : cum se face că persoana celui care în anii războiului a fost conducătorul poporului român nu a trezit mai mult interes printre anlgo-saxoni :

Dată fiind importanţa României pentru maşina de război a lui Hitler, neglijarea lui Antonescu de către istoricii anglofoni este cu atât mai enigmatică. Unii ar putea fi tentaţi să pună acest lucru pe seama barierei linguistice. Dar acest lucru ar putea fi valabil şi în cazul conducătorului militar finlandez, mareşalul Carl Gustav Emil Mannerheim, despre care au apărut în engleză mai multe cărţi, şi în cazul liderului Ungariei din timpul razboiului, Amirarul Miklós Horthy. Evitarea istoricilor anglofoni de a-l aborda pe Antonescu îşi are sorgintea, sugerez eu, în dificultatea de a înţelege ambiguităţile şi ambivalenţele acţiunilor României în timpul războiului, care la rândul lor fac ca misunea evaluării rolului Antonescu să pară descurajantă.(p. 292)

Deletant anunță cu câțiva ani mai devreme pamfletul lui Lucian Boia al cărui titlu De ce este România altfel? (Humanitas, Bucarest, 2012) prinde într-o formulă de o splendidă concizie toată specificitatea românească. Dacă după o jumătate de secol de studii axate pe români și România Deletant mai poate să se mire de ambiguitățile clasei politice românești, ce să mai mă plâng eu, un neofit, de greutățile de care m-am lovit în încercarea de a înțelege marile viraje pe care le-a luat secolul al douăzecelea romînesc? Un secol douăzeci în care țara nu a fost scutită de nicio schimbare brutală de situație. Așa cum se întâmplă de obicei, norocul m- a făcut să dau într-un anticariat din București peste cartea care mi-a deschis ochii asupra anilor 1930-1940. Și anume Jurnal politic al lui Ioan Hudiță, istoric și figură proeminentă a țărăniștilor, timp de ani de zile mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu și expert în materie de politică internațională. Iar norocul a fost cu atât mai mare cu cât volumul respectiv acoperea anul 1938 adică exact perioada în care regele Carol II a dizolvat parlamentul ales în decembrie 1937 și a desființat partidele pentru a instaura dictatura lui personală într-o Europă pe care Hitler se pregătea să o treacă prin foc și sabie.

Seară de seară, într-o lume în fierbere, Ioan Hudiță consemnează cu o mână care nu tremură principalele evenimente ale zilei. Lectura acestor note scrise de un observator atent reprezintă o fereastră deschisă spre o lume a politicului la care altfel nu am fi avut acces. În forma lui actuală, Jurnalul politic al lui Hudiță numără 16 volume care se referă la perioada dintre 1 ianuarie 1938 și 25 aprilie 1946, fiecare având în medie 500 de pagini.

Două elemente caracterizează cariera lui Hudiță : o solidă pregătire de specialist în istoria diplomatică și un angajament politic de neclintit. Pregătirea de istoric Hudiţă și-a făcut-o la Paris, imediat după Primul Război mondial, între 1921 și 1927. Timp de șase ani el va trăi printre marile nume ale Sorbonei începând cu Charles Seignobos care îi va fi îndrumător de teză. La Hudiță, discipol fidel al lui Seignobos care aparține școlii pozitiviste, studiul critic al documentelor va prevala asupra interpretării lor. De aceea, la teza lui care se ocupă de diplomația franceză în Transilvania el adaugă două volume de documente. Peste tot în redactarea Jurnalului este evidentă preocuparea de a prezenta faptele brute, acțiunea și experiența sa de om politic fără a se lăsa abătut din drum de alte aspecte ale existenței – fie că e vorba de viața de familie și de cele două fiice (va vorbi despre ele doar pentru a le pomeni, lăudându-le, succesele școlare) ori de calitatea sa de profesor despre care cititorul nu află decât că atunci când era ministru și șef de partid își ținea cu regularitate cursul de două ori pe săptămână. Mai notează, în trecere, că un document sau altul (hotărâre politică, articol de presă) va fi adăugat volumului din anul în curs. Din paginile zilnice reiese că analizele sale politice nu se bazează pe reacții emoționale (nici chiar în momentele dificile ale războiului) ci pe studiul aprofundat al unor surse jurnalistice diferite sau pe mărturii de prima mână.

Seignobos nu i-a transmis numai o metodă, el i-a imprimat și o rigoare morală și politică. Acest protestant – în Franța, chiar și în ziua de azi apartenența la protestantism este sinonimă cu rigoare morală, cinste și modestie – era republican convins și partizan al căpitanului Dreyfus deci adversar al oricărei forme de antisemitism. Format de el, Ioan Hudiță și-a dezvoltat și pus în practică toate aceste calități. În 1938 nu are cuvinte destul de aspre pentru a-i admonesta pe antisemiții care guvernează sub ocârmuirea lui Carol II. Nu are cuvinte destul de aspre (ticălos, falşi savanţi, lipsiţi de ruşine…) pentru a critica oportunismul oamenilor politici care își schimbă opțiunile ca pe mănuși, trecând de la un partid la altul. În 1938 când Carol II recrutează personalități pentru regimul lui personal,el refuză. În 1944 când comuniștii încearcă să-l racoleze, singurul lui răspuns este : ”Organizați mai întâi alegeri democratice și cel care învinge va guverna !” Acum, când știm că acest răspuns putea însemna pentru el închisoarea, realizăm tot curajul, toată îndrăzneala de care a dat dovadă. Dar să ne fie îngăduit să zâmbim când îl vedem pe omul de la putere devenit ministru cum cedează presiunilor familiei și își garnisește, la 5 noiembrie 1944, ministerul care-i fusese încredințat, al agriculturii, cu rubedenii și amici:

Vărul meu, Vasile Spiridon, are atâtea cereri încât aproape nu îndrăzneşte sa mi le prezinte. Ca unul care cunosc oemenii şi necazurile lor, îi înţeleg pe toţi şi-i ascult, trecându-mi în agendă toate nevoile lor. Panaitescu de la Fierbinţi vrea săl-l numesc în consiliul de conducere al Camerei de Agricultură a judeţului Ilfov. Generalul Ilcuş, ca mare proprietar de vie la Ştefăneşti-Ilfov, vrea să-l numesc preşedinte al Sindicatului viticultorilor din ţară (…) Vasile mă roagă să-i găsesc fratelui său, Nicuşor şi soţei sale, Lucica, posturi în capitală şi dacă se poate şi direcţia unei şcoli primare, pentru a avea locuinţă…(Vol. 12, p.39)

Admirabila cronică a vremurilor atât de grele prin care trece România concentrează în ea realul interes pe care îl prezintă Jurnalul politic. Fără îndoială, gesticulațiile unei clase politice care se lasă antrenată în derivele totalitare ce răvășesc Europa sunt interesante dar odată cu trecerea anilor traiectoria personală a lui Hudiță capătă încă și mai mult interes. Ea este dovada de netăgăduit că și atunci când o țară este prinsă la mijloc între două puteri agresive cum erau Germania nazistă și Uniunea sovietică nimic nu îi oprește pe conducătorii ei să rămână patrioți și democrați și să-și pună onoarea mai presus de orice cu condiția, vai, de a accepta să-și sacrifice cariera. Văzută în lumina dezbaterii lansate de cartea lui Lucian Boia De ce este România altfel ? viața lui Hudiță este exemplară. Nu are niciun complex față de Franța sau de celelalte culturi occidentale. Faptul că are cu prietenii din Franța (politicieni de dreapta sau de centru) relații de la egal la egal se înțelege de la sine : sunt oameni care aparțin aceleiași lumi. Conversațiile pe care le are la Londra cu Churchill dau aceeași impresie :

Ca temperament, Churchill are ceva din Lupu [Dr Nicolae Lupu, fruntaşţărănist – GD], nervos, bătăios, n-are răbdare să asculte, întrerupe mereu, îi place să vorbească, folosind fraze scurte şi neîntărind cuvintele. Parcă n-ar fi englez ! E antipodul lui Eden, reţinut, măsurat, care ascultă mai mult decăt vorbeşte şi de un calm desăvârşit. Churchill este un agitat, minte ascuţită, vioaie, înţelege repede şi-ţi ia vorba din gură, neaşteptănd să termini. Îmi adaptez conversaţia genului său de a vorbi(Vol. 1, p. 343)

Trimis de Iuliu Maniu la Paris și Londra în toamna lui 1938 pentru a lua pulsul acestor două capitale în legătură cu riscul unui război cu Germania, tensiunea vizibilă pretutindeni îl obligă să se întoarcă de urgență în țară.

Nu numai că Occidentul nu îl complexează dar este și foarte sigur pe sine. Pentru că are o pregătire serioasă, pentru că a făcut studii solide, pentru că cele trei licențe și un doctorat de stat nu sunt vorbe goale, diplome de fantezie. În fiecare zi, că se află la București sau în călătorie, își găsește timp ca să citească presa, să asculte radio și să-și scrie jurnalul.   În iarna lui 1944 când este ministru nu-și schimbă cu nimic regulile de viață pe care și le-a impus. Aceste reguli îi dau o forță și o încredere care îi impresionează în mod vădit pe cei cu care vine în contact. În ianuarie și februarie 1945, când ocupantul își accentuează presiunea, când comuniștii (Gh.Gheorghiu-Dej, A.Pauker, E. Bodnăraș) sunt somați de Moscova să preia puterea, Hudiță își păstrează un calm impresionant, răspunde tuturor solicitărilor însă, indiferent de interlocutorul pe care-l are în față, răspunsul lui nu se schimbă cu o iotă : -Reforma agrară ? Este gata dar trebuie să așteptăm întoarcerea soldaților noștri de pe front, războiul nu s-a terminat ; – Un nou guvern ? Da, imediat ce poporul își va alege liber deputații.

Ca să pună bazele “democrației populare” cu care voia să-i fericească pe români, URSS trimite la București un “proconsul” redutabil, pe Andrei I. Vâșinski, principalul organizator al Proceselor de la Moscova. La început, Vâșinski i-a ordonat Anei Pauker să-l convingă pe Hudiță să accepte șefia unui guvern de largă uniune națională, care să adune la un loc de la țărăniști și până la comuniști. Pauker s-a izbit de un zid dar cele două convorbiri pe care le-a avut cu Hudiță sunt antologice. Și-a încercat și Vâșinski puterea de persuasiune dar s-a lovit de același zid. Până la urmă, sovieticii au înțeles că trebuie să-și ia adio de la sprijinul nucleului dur al liberalilor (Brătianu) și al țărăniștilor (Maniu, Lupu, Mihalache). La momentul respectiv, Hudiță avea cincizeci de ani. Ar fi putut să facă o carieră strălucită ca ministru de Externe sau în diplomație. Ce l-a împiedicat ? Probitatea, rigoarea morală, patriotismul. A preferat să facă închisoare decât să colaboreze cu un guvern al cărui șef era numit de o ambasadă străină. A intrat în pușcărie, zece ani, fără să aibă parte de un proces, fără să fie judecat.

Al zecelea volum din Jurnalul politic este cu deosebire interesant pentru că începând cu 1 ianuarie și până la 24 august 1944 urmărește pas cu pas contorsionările elitelor politice pe care soarta războiului le obligase să aleagă între ciuma hitleristă și holera stalinistă. Istorisirea celor opt luni care preced saltul guvernului român în barca Aliaților este de-a dreptul magistrală. Avem aici solilocviul unui înțelept lucid et neclintit în fața adversității : știe că din cauza nebuniei aliatului hitlerist România nu are altă soluție decât să se arunce în brațele sovieticilor. Dar mai știe și că țara lui va fi sugrumată de caracatița rusească.

Dar cum speranța, chiar și cea mai nebunească, moare ultima, în ziua de Anul Nou 1944, notează că el și prietenii lui sunt de acord că anul care începe “ va aduce pacea generală şi restabilirea regimurilor democrate în toate lumea,inclusiv Rusia Sovietică”. Așa ar fi și drept, este de părere, pentru poporul rus care a făcut sacrificii atât de mari în timpul războiului. Și adaugă : « De altfel, dacă actualii stăpăni de la Kremlin n-ar înţelege să pună capăt regimului actual de tiranie sunt convins că vor fi siliţi să se execute de către aliaţii lor anglo-americani, care i-au salvat din ghiarele lui Hitler. » (Vol. 10, p. 49). La ce iluzii te împinge adesea nenorocirea ! Hudiță nu pune la îndoială buna credință a anglo-saxonilor, a lui Churchill mai ales deși acesta scria de la Moscova la 12 octombrie 1944 : ”Reiese astfel cât se poate de clar că Rusia sovietică are interese vitale în țările riverane Mării Negre dintre care una, România, a atacat-o fără să aibă nici umbra celui mai mic motiv cu 26 de divizii (Churchill, Al Doilea Război Mondial, Plon, Paris, vol. 11, p.242). Hudiţă dă dovadă de naivitate atunci când crede că la marea masă de joc de după război România nu va plăti greșelile lui Carol II sau pe acelea ale mareșalului Antonescu. După ce, la sfârșitul războiului din 14-18, obținuse de la Aliați o extindere nesperată a teritoriului și după ce, începând din 1936, și-a compromis aceste avantaje dând cu piciorul vechilor alianțe în favoarea Germaniei hitleriste, cum ar mai fi putut România să găsească la acești Aliați iertare și indulgență ? Cu atât mai mult cu cât cel mai încrâncenat și mai nemulțumit dintre ei, Rusia sovietică, ocupa deja o parte din teritoriul țării.

Să nu uităm că la începutul lui 1944, trupele române mai luptau încă pe frontul rusesc alături de nemți. Nicio opoziție înarmată nu tulbură dictatura militară antisemită a mareșalului Ion Antonescu, discuțiile la cel mai înalt nivel, care privesc soarta țării se poartă, într-o amabilă confraternitate între adversari politici care se întâlnesc la Capșa sau la barul de la Continental să-și bea cafeaua și să pună țara la cale mulțumindu-se să-i ignore pe ofițerii germani care fac același lucru cu singura diferență că preferă berea. Nu vom găsi nicăieri în Jurnalul lui Hudiță vreo aluzie la eventuale amenințări din partea poliției. E adevărat că are telefonul supravegheat dar poate să ia legătura când vrea cu primul ministru. Cum să nu te miri când afli că într-o țară care pendulează între Berlin și Moscova dictatorul Ion Antonescu, regele Mihai și șeful opoziției Iuliu Maniu sunt reprezentați pe lângă Aliați la Cairo de același prinț Barbu Știrbei care le comunică și unora și altora aceleași informații !

Această promiscuitate instalată între regimul militar și opoziție devine și mai ambiguă prin jocurile și manevrele pe care le execută o mulțime de politicieni garați pe ”calea de mijloc” după ce trădaseră într-un moment sau altul linia partidelor lor. Două exemple : liberalul Gheorghe Tătărescu și țărănistul Mihai Ralea, cu carierele lor cum nu se poate mai sinuoase. Liberalul Tătărescu începe să mizeze pe germani încă din anii 30, obsedat de fantoma comunismului. Din aceleași motive Ralea, țărănist de stânga, (autorul unei teze susținute la Sorbona și intitulate ”Ideea revoluției în doctrinele socialiste” !) sprijină începând din decembrie 1937 dictatura carlistă care suspendă regimul parlamentar și constituțional și numește un guvern oficial antisemit. Exact în acel moment, Ioan Hudiţă și șeful lui Iuliu Maniu se opun cu hotărâre regelui ca urmare a schimbării bruște impuse politicii străine a țării. Pe când în iulie 1936, la Montreux, miniștrii de Externe sovietic (Litvinov) și român (Titulescu) reușiseră să negocieze un acord de bună vecinătate în ciuda contenciosului basarabean, Carol II își demite brusc ministrul (la Moscova Litvinov are aceeași soartă) și alege alianța cu Germania. O alianță care, cu suișuri și coborâșuri, va dura până la 23 august 1944.

În toți acești ani, țărăniștii, cu excepția acelora (mulți) dintre ei care vor ceda cântecului de sirenă pro-german, vor cere neobosiți alegeri libere și democratice și o politică pro-aliată.   Hudiță era specialist în politică externă, prietenii lui vedeau în el pe viitorul ministru de Externe al unui ipotetic guvern Maniu or, pentru el acordul Titulescu-Litvinov era cheia de boltă pe care își baza întreaga strategie politică. De aici s-a ales cu o reputație de prosovietic care explică îndârjirea cu care, la ordinul lui Stalin, Molotov, Bodnăraș sau Pauker au ținut să-l numească prim ministru al tranziției la sfârșitul războiului. Imperturbabil, Hudiță le-a răspuns de fiecare dată : ”Retrageți-vă trupele, organizați alegeri libere, partidul care câștigă va desemna primul ministru”. Refuzul lui i-a deschis drumul lui Petru Groza.

La sfârșitul lui august 1944, între ultimii democrați ireductibili și inconsistentul grup de comuniști români aserviți Moscovei se întinde cât vezi cu ochii mlaștina politicienilor care s-au compromis sprijinindu-i sau tratându-i cu complezență pe Carol II, pe legionarii lui Codreanu sau pe conducătorul Antonescu. Aceștia sunt acum o pradă ușoară pentru șantajul sovieticilor care le amintesc insistent de slăbiciunea manifestată față de naziști și încurajează apariția unor partidulețe conduse de un Tătărescu sau un Ralea – și de cine se mai nimerește – pentru a da o spoială de credibilitate frontului popular atât de necesar Moscovei care vrea să aplice un machiaj ”democratic” transformării unei monarhii constituționale în dictatura partidului unic. Oamenii aceștia vor avea parte de numeroase recompense, vor fi acoperiți de onoruri și, chiar, li se vor arunca niște fărâmituri de la masa puterii. Dar cea mai importantă recompensă pentru ei va fi că li se va ierta păcatul colaborării cu dictaturile de dreapta.

Jurnalul lui Hudiţă vorbește despre dezbaterile aprinse la care dă naștere prezența apăsătoare și îngrijorătoare a Armatei Roșii într-o Românie în care cu greu sovieticii ar fi putut să vadă un aliat și despre pretențiile lor (susținute de anglo-saxoni) când se punea problema armistițiului. Deși își mai pierduse din optimismul de la 1 ianuarie 1944, Hudiță își face curaj silindu-se să creadă că, odată ce URSS aprobase Charta Atlanticului, americanii nu o vor lăsa să calce în picioare libertățile statelor din Europa centrală și balcanică. Dar se simte că nici el nu mai crede ce spune : ministru al agriculturii în ambele guverne de coaliție   – noiembrie 1944 – februarie 1945 – care ar fi trebuit să întoarcă România pe calea democrației, își dă seama în cursul iernii în ce impas se găsește țara și ce înseamnă puterea Rusiei. Nu-și pierde nicio clipă clarviziunea. În dimineața zilei de 6 martie 1945, când află că tânărul rege Mihai speriat de amenințările lui Vâșinski a acceptat în cursul nopții formarea unui guvern condus de Petru Groza, notează cu amărăciune :

Cum a fost posibil să se ajungă cu atâta inconştienţă la un guvern detestat de toată opinia publică românească şi care, după cum ştie şi toată lumea, n-are alt rost decât să pregătească bolşevisarea ţari ? În timp ce mă spăl, şi mă bărbieresc, numai la aceste lucruri mă găndesc. În orice caz, nenorocitul de rege şi-a semnat, odată cu acceptarea guvernului Groza, şi decapitarea lui şi a monarhiei, care vor urma inevitabil, atunci când vor găsi Sovietele momentul potrivit.(Vol. 13, p. 493).

Câtă clarviziune !

 


 

 

O operă colosală

Jurnalul politic al lui Hudiţă a fost găsit în niște cutii pe care le-a îngropat în curtea casei sale din București. Începând cu 1997 este publicat de academicianul Dan Berindei, ginerele său. Până în acest moment au fost publicate 16 volume care acoperă perioada dintre 1 ianuarie 1938 și 25 aprilie 1946. Probabil că vor mai fi existând și altele dacă ne gândim cât de mult își dorea Hudiță să fie un martor al timpului său. De altfel, la 11 aprilie 1946 (vol. 16, p. 377) el face aluzie la Jurnalul lui din anul 1926! Textul acesta, prea puțin cunoscut și practic de negăsit ar merita o soartă mai bună. Este un text de o asemenea valoare încât dacă ar fi scris într-o limbă de circulație ar fi studiat în seminariile de istorie și științe politice și ar fi permanent citat de cercetători.

În vederea editării, Dan Berindei a făcut o muncă de titan. Să ne gândim numai la timpul pe care l-a petrecut ca să recitească și să corecteze miile de pagini ale manuscrisului. Ca să nu mai vorbim că a adăugat fiecărui volum un studiu introductiv, note și un prețios indice. Și totuși, tot mai lipsește ceva: lipsește mai ales o istorie a textului. Căci, fără îndoială, în lungii ani de inactivitate impusă, Ioan Hudiță a avut timp să mai ”umble” la text, să-l finiseze ba chiar să-l mai refacă pe ici pe colo. Lucian Boia, care nu-l agrează în întregime, face o scurtă aluzie în acest sens în Capcanele istoriei (Humanitas, 2012, p. 226). S-a dovedit că uneori Hudiță a ”aranjat” unele lucruri care îi puneau partidul într-o lumină proastă numai că istoricii nu creditează niciodată în totalitate documente pur subiective cum sunt corespondențele sau jurnalele intime. Le iau doar ca sursă de inspirație pentru a verifica fapte solid documentate. Le respiră pentru a se pătrunde de o atmosferă, de o ambianță, de un climat. Și în acest sens, Jurnalul face cât toate studiile aprofundate la un loc.

G.D.

*

   O viață frântă

Născut în 1896 la Bogdănești într-o familie de învățători, Ioan Hudiță își face studiile la Fălticeni și la Iași unde, în 1918, își ia o licență în drept și încă una în geografie. În anul următor, tot la Iași, mai obține o diplomă în istorie. Predă doi ani la Liceul Bogdan Petriceicu Hașdeu din Chișinău. Obține o bursă care îi permite să-și pregătească un doctorat în istorie diplomatică la Paris. Subiectul tezei: relațiile dintre Franța și Voievozii Transilvaniei în secolul al XVIIlea. Întors în țară, predă istoria diplomației la Iași (din 1928), apoi la București (din 1935). În 1944 este numit profesor la Universitatea din București. Înscris în anul 1931 în Partidul Țărănesc-Democrat al lui Nicolae Lupu, este ales deputat de Baia în anul 1932. Va fi reales de fiecare dată, chiar și în 1946. După fuziunea dintre partidele lui Nicolae Lupu și Iuliu Maniu, se apropie de acesta, devine mâna lui dreaptă apoi secretar general adjunct al PNȚ. După lovitura de stat de la 23 august 1944, este ministru la Agricultură în guvernele Sănătescu și Rădescu între 4 noiembrie 1944 și 6 martie 1945. Arestat, este menținut în pușcărie, fără proces și fără condamnare, de la 1 septembrie 1947 până la 22 decembrie 1955 și mai este odată băgat la închisoare din toamna lui 1961 până în iulie 1962. Moare la București în martie 1982.

Publicités

A propos gerarddelaloye

Journaliste et historien, vit entre la Suisse romande et la Transylvanie. Dernier ouvrage publié: "Les douanes de l'âme et autres chroniques roumaines", Ed. L'Aire (Vevey CH), 2016, 130 p.
Cet article, publié dans Histoire, est tagué , , , . Ajoutez ce permalien à vos favoris.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s